Mircea Coșea: „Cultura ceasului se câștigă cu timpul”

Dacă prima parte a interviului, pe care o găsiți mai jos, v-a trezit curiozitatea, o a doua parte, cel puțin la fel de interesantă, o puteți citi în revista TEMPORIS care a apărut în această lună.

Care a fost primul dumneavoastră ceas?

Am avut un MIR pe care l-am cumpărat de la magazinul București. Cel care acum este închis. Costa cam jumătate din leafa mea de preparator la Universitate, aproximativ 500 lei în banii de atunci. Era un ceas rusesc în toată puterea cuvântului, adică avea limbile roșii, era destul de grosolan făcut, greu, manual și avea o abatere de cam două minute pe zi. Era atunci un ceasornicar cunoscut în București, acum strada unde lucra nu mai există, undeva lângă Palatul Telefoanelor, l-am dus la el, știu că am făcut un efort să plătesc reparația și omul mi-a spus „Domnule, ceasul ăsta este ca mașina sovietică” și mi-a spus și un vers „Ăsta-i Zil-ul lui Ivan, merge-un ceas și stă un an”, cu referire la marca de automobile.

Ați spus că era un ceas greu, masiv. Era și durabil?

Nu l-am băgat niciodată în apă, din respect pentru el. Nici nu cred că scria dacă are o oarecare rezistență la apă. L-am ținut până a început să se roadă nichelul și se și înverzise pe la remontoar. Cred că a ținut cinci sau șase ani, fără reparații.

Spuneați că aveți mai multe ceasuri. Cam câte?

Am aproximativ 50 de ceasuri, le țin în cutii speciale. Unele sunt vechi, adunate de la prieteni și familie. De exemplu, am un ceas Orient, pe care l-a purtat mama mea și care cred că are 40 sau 50 de ani. Mai am un ceas vechi, tot de la cineva din familie, pe care nu-l mai pot repara, nu se mai găsesc nicăieri piese. O să vă mire, dar am ceasuri care reprezintă un fenomen extrem de interesant, mai ales pentru mine, ca macroeconomist. Este vorba de replici, iar acest fenomen este interesant nu doar din punct de vedere sociologic sau antropologic, să zicem, pentru că există această dorință a omului de a epata prin ceva care nu este valoros… îmi place să am un ceas Ullyse Nardin, dar de fapt el este făcut pe un vas chinezesc. În afara acestui lucru, mă pasionează puterea industriei de a reproduce într-un timp extrem de scurt, aproape identic, tot ceea ce înseamnă un ceas care, la nivelul originalului, a necesitat studii de design, probe, prototipuri. Am avut de curând ocazia să vizitez China, în cadrul unui congres mondial al economiei și acolo aveam dreptul să vizităm anumite obiective. Eu am ales o fabrică celebră, Beijing Watch Company, care fabrică ceasuri de prin 1948. Înainte a fabricat ceasuri deșteptătoare, pe baza unei licențe germane. Am văzut extraordinara creativitate a oamenilor care lucrează acolo, capacitatea lor de a prelua, nu spun „copia” pentru că este urât, munca altora și a o transforma în ceva cu totul nou. Un ceas chinezesc de la această fabrică este comparativ ca preț cu un ceas elvețian de valoare mare, pentru că sunt ceasuri ultraelaborate. Sunt vreo 70 de fabrici în China și Hong Kong care sunt capabile să copieze un ceas, mă refer la carcase și cadrane, în aproximativ 70 de ore. Vă dați seama? Noi n-am reușit în aproape 38 de ani să copiem Renault 12 cu Dacia, care n-a ieșit niciodată ca un Renault adevărat.

Pe de altă parte este interesant acest fenomen, pentru că ei nu propun ceasuri de proastă calitate. Mecanismele sunt ori importate, au unele care se numesc Asia, făcute în China sau Japonia, ori mecanisme Valjoux, elvețiene, de valoare medie. Este un fenomen care trebuie studiat, pentru că pe de o parte aduce prejudicii marii industrii adevărate, pe de altă parte vulgarizează, în sensul că popularizează luxul într-o formă de kitsch.

Recunosc, n-am purtat niciodată un asemenea ceas, dar le am acasă. Le-am cumpărat din China, cu unul sau doi dolari. Dacă aș fi cumpărat 20 – 30 de bucăți, le cumpăram cu 15 dolari și primeam și un ambalaj cadou. Este extraordinar cum pot acești oameni, cu asemenea forță de muncă să creeze lucruri pe care alții nu reușesc.

Dar ei păstrează marca pe care o copiază, o inscriționeză pe cadran?

Exact. Este un lucru ilegal, de fapt. Ei îți dau un ceas, Omega, să zicem, un anumit tip, pe mai multe categorii de calitate, de la A până la AAA. Un ceas din această ultimă categorie este foarte greu de diferențiat față de original. Până și greutatea o reproduc. Înăuntru este un alt mecanism. Există și ceasuri chinezești care se vând zece la un dolar, dar sunt altceva, adică prezintă un cadran care sugerează niște complicații, dar acestea nu sunt funcționale, nu merge decât ora. Sunt ceasuri de duzină, care se vând engross, pe care le găsești și la noi, la Dragonul Roșu. Acest fenomen de a replica produsele altor mărci este greu de stopat. S-au luat anumite măsuri, dar n-au reușit. Este o chestiune gravă pentru industria adevărată de ceasuri, care se cantoneză majoritar în Elveția și Germania, din punct de vedere calitativ.

Eu am mai trăit un asemenea fenomen, care s-a stins de la sine, la fel cum și aceste replici vor dispărea în timp. Eram în Elveția în perioada anilor ’74 – ’75, când au apărut ceasurile electronice și a urmat criza quartz. Elvețienii au introdus atunci niște legi protecționiste foarte dure. De exemplu, nu se putea vinde oficial nici un ceas asiatic în Elveția. Acum, în piața comună, asemenea legi sunt mai greu de aplicat, dar probabil că lucrurile se vor regla de la sine. Ori în direcția acceptării unui ceas care merge bine, perfect, trei – patru ani de zile și costă câțiva dolari, ori în ideea unui ceas pe care îl cumperi pentru o viață, luxos, sofisticat. Întrebarea este cine mai poartă un ceas toată viața, mai ales acum, când ceasul a devenit tot mai mult un accesoriu al modei? Este un fenomen pe care îl studiez cu plăcere, dar nu am un răspuns referitor la tendința ce care o va urma în viitor.

Credeți că aceasta este principala amenințare la adresa industriei adevărate a ceasurilor sau această nebunie cu smartwatch-urile?

Nu. Nici măcar smartwach-urile nu cred că atentează la ceasurile clasice. Adevărata nebunie este cea a telefoanelor mobile. Acestea sunt instrumente care joacă rolul de ceas într-o manieră perfectă, așa că vor înlocui pentru foarte mulți ceasul clasic. Însă, așa cum anumite lucruri n-au dispărut niciodată, de exemplu cravata, care se poarta de vreo 250 de ani sub diferite forme, probabil că și ceasul va rămâne. Cred că această tendință a marilor ceasornicari de a imita posibilitățile electronice ale telefonului mobil prin dezvoltarea a fel și fel de funcții pentru ceas, este greșită. Ceasul ar trebui să rămână un „arătător al orei” și atâta tot. Dacă indică fel de fel de alte lucruri, calendar perpetuu și altele, greu și de întreținut și de înțeles, probabil că ceasul va pierde. Dar ceasul obișnuit, simplu, cred că nu.

Fără a vorbi despre Elveția, mari producători de ceasuri sunt acum asiaticii, vine din urmă repede și în viteză Rusia, germanii s-au revigorat în această industrie. Legat de Germania, îmi amintesc de ceasurile Rula. Erau niște ceasuri pe care cu greu le găseai în România, numai de la piloții de la Tarom puteai să cumperi câte unul, fabricate în RDG, mecanice, extrem de grosolane, nu funcționau bine, dar atunci, în anii 50, era un lux să le ai. RDG-ul făcea aceste ceasuri, Germania Federala nu prea avea producție de ceasuri. După reunificare au apărut mărci extrem de prestigioase, Lange & Sohne, mărci care sunt de o valoare incontestabilă și care concurează de la egal la egal cele mai mari mărci elvețiene.

A apărut producție de ceasuri și în Spania, în Italia mai există, în Anglia produc mărci de prestigiu, dar mari producători, la nivel de volume, vor apărea pe marile piețe, în Rusia, Asia, etc. În scurt timp va lua amploare ideea de designer de ceasuri, cu mecanica preluată dintr-o parte sau alta.

La acest moment, în lumea actuală, ceasurile au devenit exclusiv un accesoriu al modei sau a rămas și ceva din utilitatea lor?

A rămas și utilitatea, dar ceasul devine, din ce în ce mai mult, un accesoriu. Observați că ceasul nu mai este o investiție pe viață, ceasul poate fi cumpărat astăzi destul de ușor de către o persoană cu venituri medii, pentru că prețurile au scăzut mult, ceasurile sunt acum din material ieftine. Sunt făcute în fabrici robotizate care scot un cost pe mecanism foarte mic. Lumea își permite acum să asezoneze ceasul cu moda și moda cu ceasul. Există ceasuri colorate, ceasuri de vară, ceasuri de plajă, ceasuri pentru copii, ceasuri de evenimente, au apărut chiar ceasuri pentru Campionatul Mondial de Fotbal din Brazilia, etc. Da, cred că el devine un accesoriu… sunt persoane care poarte câte două ceasuri la fiecare mână, nu pentru că vor să știe cât e ora arătată de fiecare dintre ele, ci pentru ca dau bine la costumația pe care o au.

Aici este și o luptă care începe să se vadă foarte clar, între luxul classic, al tradiției, uitați-vă la ceasul Hermes, care și-a păstrat tradiția cadranului și emblema de vreo 80 de ani și ceasuri care încearcă să intre în modă, mărci prestigioase, cum este Breguet sau Ullyse Nardin, care au niște modele foarte la modă, nu au nimic de-a face cu clasicul Ullyse Nardin sau clasicul Breguet. Același lucru se întâmplă și cu Rolex.

Mai sunt ceasurile care se ieftinesc prin brand: Police, Camel, Fossil. Sunt ceasuri care apar cu o frecvență de patru până la cinci modele pe semestru, păstrând tehnica identică, la prețuri din ce în ce mai mici.

Ceasul începe să devină un accesoriu și pentru că este legat din ce în ce mai mult de curea. Aceasta nu mai este acum un mijloc de a ține ceasul pe mână, ci are rolul fie de a scoate ceasul în evidență, fie de a arăta statutul persoanei. Clasica curea din piele de aligator este din ce în ce mai rară. Acum avem curele din cauciuc, silicon, din material textil, fel de fel de elemente care fac ca vânzările să fie mai rapide și să atragă o masă de oameni care nu au neapărată nevoie de ceas, au neapărată nevoie de un accesoriu care să le fie util în a-și creiona imaginea dorită în colectivul din care fac parte.

Sunteți fanul unei mărci anume? Sau mergeți pe principiul „îl cumpăr pentru că îmi place”?

Am avut, la un moment dat, tentația de a cumpăra doar ceasurile care îmi plac fără să mă uit la marca lor. Dar nu pot. Am ajuns la concluzia că sunt prea tradiționalist ca să pot ieși de sub imperiul brandului. Că vreau sau nu, totdeauna îmi alunecă ochii către marca pe care o are ceasul. Există, desigur, câteva mărci care îmi plac din principiu. Și nu e vorba de mărci foarte cunoscute. Mă atrag cerasurile care dau o notă de sobrietate. Din punct de vedere al designului prefer marca germană Zeppelin. La fel și Junkers. Ceasurile elvețiene care ămi plac cel mai mult sunt cele Longines. Toate acestera și-au păstrat aerul de lux clasic. La fel, îmi plac ceasurile IWC produse la Schaffhausen. Cu riscul de a fi monotone, chiar plictisitoare câteodată, aceste ceasuri rămân un simbol al calității. Și asta o vezi de la distanță. Ceaurile dce care vorbesc au o anumită strălucire, un echilibru al cadranului care îți dau imediat impresia și, totdată, garanția calității.

Credeți că în România există o cultură a ceasului?

Înainte de 1990 nu exista această idee de cultură a ceasului. Existau ceasurile sovietice și atât. Cine avea un altfel de ceas era un potentat, un apropiat al regimului care și-l procura într-un fel sau altul. Ceasurile rusești nu aveau concurent. A existat la un moment dat o marcă cehă, PRIM, care a ajuns în România. Erau ceasuri simple, deloc frumoase, dar care erau „altceva” și, prin urmare, atractive. A fost și, pentru scurt timp, o producție de ceasuri românești. Se făceau la o fabrică de lângă Obor. Erau rudimentare, cu un mecanism quartz importat din fosta RDG.

După 1990, parvenitismul celor care au făcut bani foarte ușor s-a manifestat prin imagine. Această categorie de oameni, care există și acum, se distingea prin trei elemente de „décor”: Stilolul – care trebuie să fie, neapărat, Montblanc -, pantofii – care sunt obligatoriu de lac și cu cioc – și ceasul. Acesta este arătat ostentativ, prin gesturi ample cu mâna astfel încât să iasă de sub manșeta cămășii. Asta nu e cultură. E parvenitism. Există însă acum începutul unei culturi a ceasului și la noi. Nu vreau să vă fac reclamă, dar revista pe care o reprezentați este, după părerea mea, un mare act de cultură de care România are nevoie. Țara asta are nevoie de niște elemente de cultură despre care unii nici nu știu că există. Mă refer la cultura luxului – nu acela care se traduce printr-o viață trăită în perle, ci acela care te îndeamnă să apreciezi utilitatea și estetica și de „savoir-faire” cum spun francezii – și la cea culinară, Amândouă au nevoie de un sprijin. De poluarizare. E drept că ceasul nu mai e, neapărat, un lux. Toată lumea are cel puțin unul. Din nefericire nu am văzut în România, nici măcar la magazinele care se pretind a fi de lux, o încercare de a populariza cultura ceasului în sensul de a îndruma clientul să aprecieze cele trei elemente care sent într-un raport direct: calitatea, preți, moda. La noi se face câte un eveniment de lansare la care vin în general oameni care vor mai mult să fie văzuți pentru a apărea prin ziare. Nu avem însă, de exemplu, o asociație a ceasornizarilor vizibilă. Meserai asta nu se rezumă la cei care repară ceasuri sau schimbă baterii ci îi implică și pe cei care au o relație directă cu clienții orientându-I spre o anumită marcă sau spre un anumit ceas în funcție de posibilitățile și necesitățile acestuia. La noi ceasornicăriile sunt ascunse prin pasaje murdare și întunecate pentru că profesioniștii nu au bani pentru ateliere mai bine poziționate. Nu cred că mai există nici școli profesionale specializate. În asemenea condiții nu putem vorbi de o cultură a ceasului. Mă întreb însă dacă mai există pe undeva o astfel de cultură. Și în țările din vest consumatorismul a dus la poziționarea ceasului ca obiect de consum curent. La fel ca detergentul, de exemplu. Uitați-vă ce puțină lume știe ceva despre utilitatea unei cutii pentru ceasuri. Sau despre necesitatea de a îl duce periodic la o revizie. Nu mai spun despre a îi pune o curea adecvată. La noi curelele se vând în funcție de lungime. Am văzut oameni cu pretenții care au curele la ceas mai înguste decât telescopul. E un lucru oribil. Cultura ceasului se câștigă cu timpul. E vorba și despre o cultivare a gustului pentru obiectele care nu îți sunt neapărat necesare pentru a trăi. În România, noi doar supraviețuim. Statistic, 86% din banii noștri se duc pe mâncare și întreținere. E greu să ceri unui popor care supraviețuiește să aibă și acest gust al unui produs care poate fi ușor înlocuit cu altceva. Un telefon sau cu un aparat de radio.