Până la începutul secolului al XX‑lea, adăugarea de pietre preţioase unei piese de măsurat timpul era doar una dintre tehnicile folosite la decorarea unui ceas, celelalte fiind lapidarea, gravarea şi folosirea emailului.
La vremea apariţiei primelor ceasuri – sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea – „orfevreria“ (prelucrarea metalelor preţioase, din termenele latine „auri“ şi „faber“), bijuteria şi „joailleria“ (montarea de pietre preţioase doar în monturi de metale nobile) formau deja un singur segment de industrie. Înainte de această „contopire“ a breslelor, lucrurile stăteau altfel. „Aurarii“ se ocupau cu fabicarea de obiecte bisericeşti sau destinate potentaţilor vremii. Bijutierii fabricau în acea vreme doar mânere pentru bastoane, cutii de tutun sau alte obiecte personale. Doar giuvaergiul monta pietre preţioase, doar pe metale nobile, pentru nobilime şi sângele albastru.
Ceasurile erau considerate adevărate giuvaeruri, purtate ca simbol la puterii, bogăţiei şi cunoştinţelor intelectuale. După inventarea arcului balansier de către matematicianul olandez Huygens în 1675, ceasurile bijuterie franţuzeşti, germane, elveţiene, genoveze sau englezeşti au început să se diferenţieze. Din 1730, ceasurile au devenit un accesoriu important atât pentru doamne, cât şi pentru domni. Consemnăm apariţia chatlenului, un dispozitiv cu cârlig şi lanţuri, legat la curea, unde pe lângă ceas se purtau şi ac cu aţă de cusut, ceară pentru pecete sau medicamente. Franţa, după cel de-al Doilea Imperiu, nu a reuşit să adopte un stil care să facă distincţia. Stilul Ludovic al XVI-lea a câştigat teren în jurul anului 1850 şi va continua să influenţeze arhitectura, mobilierul, îmbrăcămintea şi bijuteriile până la Primul Război Mondial. A urmat după 1863 perioada denumită Art Nouveau în Franţa, Secession la Viena şi Stil Modern în spaţiul anglo-saxon de pe bătrânul dar şi noul continent. Alternativa s-a numit „stilul ghirlandă“, care folosea elemente din natură.
Perioada rusă consemnează realizările Fabergé de la Sankt Petersburg la sfârşitul secolului al XIX-lea. 
Cartier a realizat noi combinaţii de culori în timp ce emailurile monocrome şi guiloşajul se regăseau în majoritatea pieselor orologere.
Art Deco cunoaşte două perioade 1910-1929, 1930-1940. Tendinţele erau dictate de importanţii jucători de la Paris: Boivin, Boucheron, Cartier, Chaumet, Mauboussin, Mellerio, Baume et Mercier şi Van Cleef & Arpels. Începând cu 1950, apar la scenă deschisă nume independente de monopolul parizian, cum ar fi: Bvlgari, Cusi, Faraone, Fasano sau Settepassi. Piaget cucereşte lumea în 1956 cu un ceas extraplat, apoi Chopard cu Happy Diamonds. Nici Vacheron Constantin nu se lasă mai prejos şi aruncă în luptă modelul Kallista.
Reînvierea spiritului tradiţional al ceasurilor cu mecanisme mecanice a adus un stil eclectic, care a unit cele două expertize de o valoare inestimabilă: a bijutierilor şi al ceasornicarilor. Rezultatul timpurilor moderne poate fi admirat în paginile TEMPORIS.
