Între timp, în spaţiu…

Text: Alex Şincan

Până nu s-au dus în spaţiu nişte oameni care să vadă pe pielea lor cum e acolo, totul a fost gândire de perspectivă, idei privitoare la siguranţă şi scoaterea la înintare a tot ceea ce avea mai bun tehnologia terestră. Primele misiuni spaţiale au presupus riscuri ridicate, însă nu ignorate înainte de declanşarea misiunilor. Temperaturi scăzute în spaţiul sideral, temperaturi ridicate la revenirea în atmosferă, presiuni scăzute şi absenţa gravitaţiei în spaţiul sideral – toate aceste condiţii şi altele au fost tratate cu maximă atenţie în scopul ducerii la bun sfârşit a unor misiuni spaţiale cu oameni la bord. Evident, aceşti oameni nu puteau beneficia în cursul misiunii de resurse la discreţie – fie că vorbim de oxigen, de hrană, de combustibil, de căldură, de energie de orice fel sau altele. Şi cum să faci pentru a nu-ţi epuiza resursele şi a ajunge să te trezeşti într-o situaţie critică? Teoretic, nimic mai simplu: trebuie să ţii cont de timpul pentru care ai acele resurse la dispoziţie. Şi ai grijă să te sincronizezi eficient cu cei care participă colateral la derularea misiunii. Fii cu ochii pe ceas! Ai face bine să vii înapoi, pe Pământ, înainte ca lipsa lor să te blocheze într-un mediu atât de incompatibil cu supravieţuirea fiinţei umane cum este spaţiul interstelar.

În concluzie, Omule, dacă tot ai de gând să călăreşti o mega-petardă în drumul tău spre stele (un adevăr oarecum deprimant: rachetele civilizaţiei umane încă folosesc propulsie termică, bazată pe ardere, principiile câmpurilor la scară celestă şi ale “bulelor warp” abia fiind întrevăzute astăzi la orizont), măcar ai grijă să nu constaţi că nu mai ai “gaz de ars” atunci când ajungi acolo… Un cronometru bun se impune.

În ordine alfabetică, am tratat mai jos în mod exhaustiv tema ceasurilor (majoritatea, mecanice) care au contribuit la succesul primilor paşi ai omenirii în spaţiul extraplanetar.  Până la urmă, situaţiile dramatice sau tragice din istoria zborurilor cosmice ale civilizaţiei terestre actuale nu s-au datorat, pare-se, niciodată unor probleme de epuizare a timpului. Ceasurile şi-au făcut datoria. Cât de deosebit din punct de vedere tehnic trebuie să fie un ceas care să corespundă exigenţelor unei misiuni spaţiale? Susprinzător, o deducţie oarecum simplă demitizează complet statutul extraordinar al “ceasului spaţial”: atunci când condiţiile fizice presupuse de supravieţuirea unui om sunt întrunite, un ceas serios nu va avea nicio problemă de funcţionare. În prezent se comercializează pe scară extinsă ceasuri de mână sport şi subacvatice care nu au nicio problemă în a funcţiona sub presiuni şi la temperaturi ieşite din comun, sau pot rezista la şocuri, acceleraţii şi deceleraţii la care purtătorul lor nu ar mai fi nicicum în viaţă. O singură mică inadvertenţă de menţionat aici: deoarece vidul cosmic are presiune mult mai scăzută decât cea atmosferică, s-au semnalat cazuri în care, la misiuni tip EVA (Extra-Vehicular Activity – desfăşurate de oameni numai cu costum de cosmonaut complet presurizat) geamurile câtorva dintre ceasurile Omega Speedmaster (oficial agreate de NASA) au zburat din montură (presiunea interioară a ceasului etanş, de nivel atmosferic normal, a fost suficient de mare pentru a le “arunca” afară). Evident, într-o astfel de situaţie, ceasul este definitiv compromis. Deci, un ceas cosmic ar face bine să reziste atât la presiune, cât şi la depresiune.

Vom vedea că un spectru nesperat de larg de ceasuri a făcut faţă cu succes misiunilor spaţiale. Dintre acestea, unele au fost folosite numai în interiorul vehiculelor şi al staţiilor spaţiale, ceea ce reduce mult gama solicitărilor de suportat. Ceasurile implicate în misiuni deosebit de dificile provin, nu degeaba, de la mărci de notorietate considerabilă. Pentru a nu prilejui dispute tocmai pe tema spinoasă a notorietăţii, am tratat tema “ceasurilor spaţiale” în ordine alfabetică. În sprijinul acestei abordări, veţi vedea că ultimul tratat nu are nici vorbă cum să fie “cel din urmă”.

Breitling Cosmonaute

Vorbim aici despre cazul unui început promiţător, dar care a rămas fără urmări notabile. Breitling Cosmonaute este, în esenţă, o versiune cu cadran inscripţionat pentru 24 de ore a seriei Navitimer. Locotenent-comandorul Scott Carpenter a fost selecţionat în 1959 pentru a zbura în spaţiu în cadrul programului Mercury. În calitate de pilot militar, el obişnuia să folosească un ceas Breitling Navitimer (cadran de 12 ore). În urma selecţonării, Carpenter a solicitat mărcii Breitling o versiune de 24 de ore, conform ideii că noţiunea de zi şi de noapte nu mai are relevanţă o dată ce ai părăsit Pământul. Ceasul Breitling Navitimer de 24 de ore a fost prezentat în 1961 (referinţă 809, calibru Venus 178) şi este marcat de prezenţa pe cadran a siglei înaripate AOPA (Aircraft Owners and Pilot’s Association). Denumirea Cosmonaute a fost înregistrată oficial de Breitling în iunie 1961. Scott Carpenter şi-a luat în primire ceasul pe 21 mai 1962. La data de 24 mai, el s-a îmbarcat în capsula Auropa pentru a zbura în misiunea spaţială orbitală. Au existat versiuni inscripţionate doar Navitimer, doar Cosmonaute sau Navitimer Cosmonaute. A mai existat şi o ediţie dedicată lui Scott Carpenter, cu numele acestuia pe cadran. Prezenţa siglei AOPA pe cadran a fost inconstantă. Toate aceste piese sunt identice tehnic.

Remarcabil: profil de marcă potrivit cu tema “ceasului spaţial”, există exemplare care poartă denumirea “Cosmonaute” pe cadran, design reuşit.

Anost: nu s-a făcut niciun efort semnificativ de promovare a mărcii Breitling în asociere cu explorarea cosmosului.

Bulova Chronograph

În 1971, Omega Speedmaster Professional era de ceva vreme ceas oficial NASA. Dincolo de asta, cosmonautul David Scott a fost solicitat de către colonelul Frank Borman (emisar al generalului James McCormick, susţinător al mărcii Bulova în vederea agrementării spaţiale) pentru a lua la bordul misiunii Apollo 15 (astronauţii au rămas pe Lună 12 zile), pe lângă tipicele Speedmaster Professional, un cronometru şi un cronograf Bulova. Scott a fost de acord să folosească în paralel şi acest ceas pentru a-l evalua în condiţiile misiunii. Comunicatul de presă NASA ulterior misiunii menţionează că “Scott a purtat la mână un cronometru şi un ceas care nu făceau parte din echipamentul standard al misiunii”, fără a fi menţionat marca acestora. Scott însuşi a relatat mai târziu că, în cursul celei de-a doua incursiuni pe Lună, geamul cronografului Omega a ieşit din montură şi, prin urmare, a decis ca în cursul celei de-a treia ieşiri să folosească cronograful de rezervă – care a funcţionat perfect. La momentul relatării, Scott a părut a avea probleme în a-şi aminti ce tip de ceas era acesta, spunând treacăt că a fost un Waltham, fără a preciza modelul (asta miroase a cenzură). Totuşi, ceasul vândut în 2012 de însuşi Scott colecţionarului Larry McGlynn ca fiind cronograful de rezervă din misiunea Apollo 15 era un Bulova. Şi încă unul foarte asemănător ca design cu Omega Speedmaster (oare să fi fost făcut chiar după specificaţii NASA?). În 2011 a apărut şi cronometrul Bulova din misiunea Apollo 15, scos la licitaţie de Bonhams, cu declaraţie de autenticitate semnată de Scott. Aceste ceasuri nu au nimic de-a face cu ceea ce Bulova a comercializat ulterior sub denumirea de Accutron Spaceview, un ceas electric al cărui mecanism avea numai 12 piese în mişcare.

Remarcabil: o marcă non-elveţiană a ţintit la un statut de vârf şi, cu contribuţia sorţii favorabile, chiar a ajuns până acolo.

Anost: apariţia ulterioară a ceasurilor Bulova Accutron Spaceview a îngropat tema cronografelor Bulova cu mecanisme Valjoux, venind ca un obiect orientat strict spre reuşita comericală.

Casio G-Shock

Casio G-Shock este unul dintre acele obiecte pe care ţi le poţi cumpăra aproximativ oricând, mai ales cu titlu de curiozitate sau amuzament. Preţul lor este accesibil, designul arată spectaculos, furncţionarea denotă acurateţe, iar funcţiile oferite sunt demne de interes. Ei bine, Casio G-Shock a luat parte şi la misiuni spaţiale. Nu mai puţin de cinci modele au fost certificate de NASA ca fiind conforme exigenţelor legate de lucrul în cosmos. În principiu Casio G-Shock are o carcasă din oţel foarte rezistenţă şi bine ermetizată, geam mineral destul de gros şi un modul funcţional montat între straturi de material capabil să amortizeze şocurile intense. Bineînţeles, vorbim aici despre ceasuri care nu are niciun element mecanic în mişcare. Accesarea cu uşurinţă a unor funcţii legate de ore locale, cronometrări parţiale sau alternative îl fac foarte potrivit pentru necesităţile legate de respectarea cu acurateţe a unor intervale de timp precise. Variantele aprobate pentru zborul în spaţiu sunt Casio G-Shock DW-5600 C, DW-5600 E, DW-5900, DW-6900 şi Master G-9000.

Remarcabil: oricare dintre posesorii de Casio G-Shock se poate mândri cu opţiunea sa pentru un ceas care a corespuns exigenţelor explorării spaţiului.

Anost: seria G-Shock e un produs de masă, fără nicio pretenţie de exclusivitate.

Fiyta Chronograph

Misiunile spaţiale Shenzhou (bazate pe tehnologia rusească Soyuz) desfăşurate de către chinezi au debutat în 1999, iar în 2003 s-a trecut la faza zborurilor cosmice cu om la bord. Omul în cauză este astronautul Yang Li Wei, iar la mâna sa a fost legat în acea misiune un cronograf Fiyta. Carcasa acestuia aminteşte de stilul occidental al anilor ’70. Ulterior, oferta cronografelor Fiyta cu orientare spre domeniul aerospaţial s-a tot modernizat şi s-a extins, cuprinzând piese din ce în ce mai atractive pentru clienţii din întreaga lume. Evoluţia ambiţioasă a producătorului chinez de ceasuri a adus şi distincţii demne de toată consideraţia, printre care se numără şi premiul pentru design Red Dot Award 2010. Începând din 2003, Fyita nu a mai lipsit din niciuna dintre misiunile spaţiale Shenzou. În prezent, deja putem vorbi despre o varietate de versiuni şi despre ediţii limitate care asigură o ascensiune dinamică a mărcii Fiyta în spaţiul orologier.

Remarcabil: ceasuri reuşite, cu identitate clară, potrivite pentru cei care vor să exprime ambiţia detaşării de succesul convenţional.

Anost: Fiyta mai are până sp devină o marcă de notorietate internaţională relevantă.

Fortis B-42 Official Cosmonauts’ Chronograph 1994

Apreciată pentru funcţionalitate, fiabilitate şi preţurile deloc exagerate, marca elveţiană Fortis (fondată în 1912) a făcut un adevărat salt cosmic în urma parteneriatului demarat în 1992 cu Agenţia Spaţială Rusă. Ca urmare, în 1994 a fost prezentat în premieră ceasul Fortis B-42 Official Cosmonauts’ Chronograph. Menţionăm că, la momentul materializării acestei serii de ceasuri, Fortis era producea deja de mai multe decenii încoace piese cu specific aeronautic. Toţi cosmonauţii care au participat la misiuni prin intermendiul Agenţiei Spaţiale din Rusia ulterior momentului 1994 au primit ceasuri Fortis B-42 Official Cosmonauts’ Chronograph. Referitior la implicarea în tema ceasuri-spaţiu, Fortis a depăşit cadrul strict tehnic, prezentând în 2011 un ceas GMT dedicat aniversării de 50 de ani de la întâiul zbor al unui om în cosmos, cel al lui Yuri Gagarin. Lansarea acestora a fost însoţită şi de prezentarea unei picturi a artistului contemporan Aleksei Mirnij, pictura în a cărei compoziţie intră şi portretul lui Gagarin, aşa cum îl vedem pe verso-ul ceasului Fortis GMT Yuri Gagarin 50^th Anniversary.

Remarcabil: cronograf elveţian reuşit din punct de vedere tehnic şi al designului, asociere oficială coerent susţinută cu programele agenţiei spaţiale ruse.

Anost: marca Fortis nu a insistat convingător şi pe alte direcţii de afirmare în elita orologeriei, de natură să-i contureze o imagine realmente pretenţioasă.

NII Chasprom

Aceste ceasuri nu sunt prea des văzute, nici măcar în fotografii. Denumirea NII Chasprom se referă la Institutul Ştiinţific pentru Industria Ceasurilor, iar caracteristica sa cea mai importantă rămâne lipsa oricăror facilităţi dedicate producţiei extinse. Ca urmare, multe dintre piesele care poartă sigla NII Chasprom sunt rarităţi, prototipuri, unicate sau concepte exotice. Printre temele abordate la NII Chasprom s-a numărat şi aceea a ceasurilor dedicate misiunilor spaţiale. Sub această orientare, în a doua parte a anilor ’60 a fost realizat un ceas electromecanic foarte precis având cadranul cu 24 de ore, care a fost purtat la bordul misiunii spaţiale Soyuz 5 de către Grigori Vladimirovici Rumiantsev în 1969. Categoric, nu este vorba despre un mecanism “quartz”, acea tehnologie nefiind încă explorată la momentul respectiv. Se pare că numai 29 de astfel de ceasuri au fost asamblate.

Remarcabil: concept tehnic cu totul aparte, număr foarte redus de exemplare asamblate.

Anost: design fără identitate clară, marcă aproape necunoscută în afara Rusiei.

Okean

Dat fiind specificul orânduirii comuniste, industria de ceasuri din URSS era, evident, gestionată centralizat. Acestea fiind spuse, devine greu de precizat cum funcţiona branding-ul în acest domeniu. Cert este că principalul producător de ceasuri era 1^st MWF (tradus în engleză – 1^st Moscow Watch Factory). În fabrica sa se asamblau deopotrivă ceasuri inscripţionate Shturmanskie, Poljot, Okean, Sekonda, Strela şi altele. Nu este de mirate că unele ceasuri au fost propuse cu design şi mecanisme identice sub mai multe mărci, probabil de dragul variaţiei în sine.

Dincolo de toate acestea, sovieticii au perzentat în premieră cronograful Okean (Ocean) în 1976. Acesta era destinat forţelor navale şi avea un mecanism nou, calibru 3133, realizat pe baza mecanismului Valjoux 7734, a cărui linie de producţie fusese cumpărată de la elveţieni în 1974. Pentru prima oară în istoria industriei ruseşti de profil, acest cronograf avea un sistem de protecţie a mecanismului contra şocurilor. Acest ceas a fost adoptat şi pentru misiunile spaţiale Soyuz. Un exemplu nefericit din timpul serviciului său râmăne cazul astrunauţilor de pe Soyuz 23, care au murit îngheţaţi după aterizare, pentru că suprafaţa îngheţată şi crăpată a lacului unde se afla capsula a întârziat recuperarea lor.

Ceasuri cronograf dotate cu mecanismul calibru 3133 inscripţionate Sturmanskie şi Poljot, arătând aproape la fel cu Okean, au fost folosite în mai multe misiuni spaţiale din URSS până în 1983.

Remarcabil: expresie interesantă a evoluţiei orologeriei din URSS, mecanism bazat pe un concept elveţian credibil.

Anost: acelaşi design şi mecanism a fost propus sub mai multe mărci.

Omega Speedmaster Professional

“Primul şi singurul ceas purtat pe Lună” – aşa le place să spună celor de la Omega despre Speedmaster Professional, folosit în cadrul misiunii Apollo 11. Tehnic, afirmaţia se susţine. Bineînţeles, ceasul era prins pe costumul cosmonautului cu o chingă “velcro”. Omega se mândreşte în continuare cu statutul de “Flight Qualified by NASA for All Manned Space Missions”.

Primul Omega Speedmaster purtat în spaţiul cosmic a fost ceasul lui Walter Schirra, aflat la bordul misiunii Mercury Atlas 8 din 1962. Aşadar cronograful Omega nu a beneficiat de oportunitatea de a fi “primul ceas în cosmos”, aceasta fiind fructificată de către piesa Shturmanskie (ceas mecanic simplu) a lui Yuri Gagarin. Vom nota, într-o manieră mai puţin formală, că omul a venit cu ceasul de-acasă, pe care şi-l cumpărase din banii proprii. Selcţionarea oficială a acestor ceasuri (între timp, perfecţionate de Omega şi numite Speedmaster Professional) de către NASA pentru misiunile sale spaţiale a venit abia în 1966. Carcasa cu diametrul de 39,7 mm conţine un mecanism Lemania 1861.

De atunci şi până în zilele noastre au apărut numeoase ediţii limitate şi aniversare ale seriei Omega Speedmaster Professional. Cu siguranţă, Speedmaster Professional (poreclit şi Moon Watch) rămâne şi va continua să fie pentru multă vreme unul dintre stâlpii de rezistenţă ai colacţiei Omega.

Remarcabil: cronograf reuşit din punct de vedere tehnic, imagine de realizare excepţională foarte bine susţinută datorită numeroaselor misiuni spaţiale în care ceasul a fost implicat.

Anost: Omega Speedmaster a fost şi continuă să fie produs în multe versiuni, ceea ce afectează şi caracterul exclusiv al numeroaselor ediţii limitate sau aniversare.

Rolex GMT

Cazul mărcii Rolex este ceva aparte în cuprinsul temei spaţiale. Decizia conducerii NASA de a acorda un statut de ceas oficial pentru Omega Speedmaster nu i-a împiedicat pe astronauţi să poarte insistent, în mai multe misiuni, ceasuri Rolex GMT Master. Colecţionarul Jake Ehrilch a întreprins o cercetare amănunţită privind prezenţa pieselor Rolex GMT Master în spaţiul cosmic şi chiar pe Lună, din care vom cita câteva detalii esenţiale. Majoritatea astronauţilor purtau în misiune două ceasuri, ca măsură de siguranţă. Pare logic să existe o diferenţă de marcă între aceste ceasuri, din acelaşi motiv. Materialul fotografic alăturat arată câteva situaţii în care Rolex GMT Master este vizibil la mâna unot astronauţi echipaţi pentru îmbarcare sau aflaţi la bordul vehiculelor spaţiale. Cu alte cuvinte, morala (un pic forţată) care se desprinde ar fi: dacă îţi crapă Omega, mergi mai departe cu Rolex-ul.

Exemple de reţinut: în nefericita misiune Apollo 13, echipamentele de cronometrare ale capsulei orbilate au cedat (la un loc cu întreaga aparatură de bord), iar astronauţii au stat un timp considerabil în modulul lunar (a cărui misiune lunară s-a anulat în urma avariei, desigur) pentru a salva ultimele resurse de energie disponibile în sistemul capsulei. Pilotul Jack Swigert avea pe post de “rezervă” un Rolex GMT Master şi, fără contribuţia acestuia, devine greu de precizat dacă succesul întoarcerii la limită a astronauţilor pe Pământ ar mai fi fost un succes.

Ceasuri Rolex GMT Master au fost categoric implicate neoficial cel puţin în misiunile Apollo 14 (astronauţii Evans şi Mitchell) şi Apollo 17 (comandantul Ronald Evans a purtat un asemenea ceas chiar pe Lună).

Remarcabil: Rolex GMT Master a fost implicat în misiuni spaţiale aproape “cot la cot” cu Omega Speedmaster, iar o anume aură de discreţie face tema şi mai interesantă.

Anost: meritele ceasului au fost prea puţin recunoscute, designul are aspect destul de comun în cadrul colecţiei Rolex.

Ruhla Quartz 32768

Programul sovietic spaţial Intercosmos a inclus, printre altele, şi o misiune la care a luat parte un astronaut din Republica Democrată Germană. Vorbim aici despre anul 1978, în speţă misiunea Intercosmos Soyuz 31. Germanul Sigmund Jahn a avut atunci la mână primul ceas cu mecanism “quartz” produs în ţara sa, Ruhla Quartz 32768. Pe cadranul piesei purtate în zborul orbital respectiv este vizibilă sigla programului Intercosmos. La momentul respectiv, a fost comercializată o ediţie limitată dedicată colaborării spaţiale germano-sovietice. Sigmund Jahn a mai apărut în pozele cu costum spaţial şi purtând un Ruhla Calibru 24, dar ceasul folosit în zbor a fost modelul Quartz 32768.

Remarcabil: sigur, au fost produse puţine ceasuri Ruhla dedicate temei Intercosmos, ceasul reprezintă un pas evolutiv major în istoria mărci est-germane.

Anost: în afara cunoscătorilor şi a amatorilor de inedit, nimeni nu va fi impresionat de Rhula Quartz.

Sturmanskie

Primele programe spaţiale din URSS au fost dezvoltate cu eforturi semnificative pentru a devansa strădaniile americanilor în domeniul cuceririi cosmosului. Ruşii au reuşit să fie primii în privinţa efectuării cu succes a misiunilor cu echipaj uman. Istorica misiune a navei Vostok 1 din aprilie 1961 l-a avut ca “echipaj” pe Yuri Gagarin, iar la mâna acestuia s-a aflat un ceas mecanic simplu Sturmanskie. Asemenea ceasuri, produse de fabrica 1^st MWF (1^st Moscow Watch Factory) erau oferite absolvenţilor academiei aviatice de la Orenburg. Acest ceas avea la bază un model francez LR26, a cărui linie de fabricaţie fusese achiziţionată de URSS. Primele versiuni, produse între 1949 şi 1953, au avut 15 rubine, dar modelul purtat de Gagarin era unul dintre cele perfecţionate, având secundar central şi 17 rubine. În prezent se comercializează foarte multe replici ale acestui ceas. Primul semn că nu e vorba de un Sturmanskie adevărat: forma arătătoarelor (dacă sunt drepte, nu e bine). După încheierea misiunii, ceasul lui Gagarin a intrat în patrimoniul muzeului naţionat cu profil aeronautic şi a fost înfiinţată marca de ceasuri Poljot (zbor – în rusă). Un ceas Sturmanskie similar pare să fi avut la mână şi Valentina Tereşkova, prima femeie-cosmonaut. Aceasta, misiunea Vostok 6 din 1963, a efectuat un zbor orbital care a cumulat 48 de ocoluri ale Pământului.

Remarcabil: un ceas mai degrabă obişnuit şi simplu a fost implicat într-un eveniment epocal pentru evoluţia civilizaţiei umane.

Anost: Sturmanskie “Gagarin” nu este impresionant din punct de vedere tehnic sau al designului şi a fost piratat pe scară largă.

Sinn

Marfa germană este de încredere şi ştii că îşi face treba fără să-i porţi prea mult de grijă – cu siguranţă că multă lume împărtăşeşte acest sentiment. Una dintre consecinţele mai puţin plăcute ale ideii respective este că produsul în cauză ajunge să fie “uitat” undeva acolo, unde funcţionează (sau ticăie) liniştit, şi ajunge să mai atragă atenţia după mulţi ani, când (în sfârşit), cedează sau este înlocuit cu ceva de generaţie mai nouă. Sinn este genul de ceas de încredere, mai degrabă discret, asociabil celor menţionate. Cineva i-a acordat suficientă încredere cronografului automatic Sinn 141 (calibru Lemania 5012) pentru a-l lua în 1985 la bordul navetei spaţiale Challenger. Este vorba despre astronautul Reinhard Fuller. O reclamă ulterioară Sinn îl arată pe Fuller cu un Sinn 142 (carcasă argintie), însă fotografiile legate de misiunea spaţială însăşi pune în evidenţă un exemplar 141 cu cacasă neagră (finisare PVD).

Remarcabil: surpriză de impact din partea unei mărci germane “mainstream”, ceasul chiar arată bine, preţul este accesibil.

Anost: Sinn a promovat bine cronografele sale la momentul misiunii din 1985, dar nu a găsit o continuare pe măsură a acestui demers.

Strela

Succesul zborului spaţial al lui Gagarin a inspirat şi creativitatea industriei sovietice de ceasuri. Ce-i drept, o bună parte din producţia naţională provenea de la marea “cooperativă” 1^st MWF (1^st Moscow Watch Factory), în care se investise mult şi care asigura fabricaţia majorităţii mărcilor de ceasuri ruseşti. Strela (“săgeata”) este una dintre mărcile spectrului larg produs la 1^st MWF. Lansat în 1959, cronograful Strela era dedicat mai ales Forţelor Aeriene Sovietice. Carcasa conţinea aşa-numitul mecanism 3017 (19 rubine), realizat pe baza calibrului elveţian Venus 150. Fabricaţia sa a încetat în 1979. Cei care l-au avut la dispoziţie i-au regretat dispariţia şi înlocuirea cu ceasurile Okean/Poljot/Sturmanskie bazate pe mecanismul 3313, principalul motiv fiind că acestea din urmă aveau cronograful greu de pornit (trebuia să apeşi foarte tare şi tot puteai să ratezi startul).

Strela a fost cronograful purtat de către Alexei Leonov în 1965, când astronautul a făcut istorica sa ieşire individuală în spaţiu cosmic. Ca şi în cazul lui Gagarin, nu se poate preciza în ce măsură ceasul respectiv s-a aflat colo datorită preocupărilor autorităţii spaţiale ruseşti sau opţiunii personale a astronautului.

Remarcabil: ceas care a fost expus unor solicitări într-adevăr extreme, în misiuni tip EVA (Extra Vehicular Activity), statut de elită real în producţia orologieră rusă dedicată aeronauticii.

Anost: ceasuri similare au fost produse sub mai multe mărci la 1^st Moscow Watch Factory.

Seiko 6139 Chronograph

Proiectul staţiei spaţiale Skylab a deschis o nouă orientare în misiunile spaţiale NASA la începutul anilor ’70. În misiunea Skylab 4 din 1973, pilotul William Pogue a folosit în timpul antrenamentelor pentru pronirea şi utilizarea motoarelor un cronograf Seiko 6139 Day-Date (model apărut în 1969). După bunul obicei NASA, cu câteva zile înainte de startul misiunii, el a fost dotat cu un Omega Speedmaster. Totuşi, pentru că se obişnuise să folosească ceasul Seiko, el a insistat să şi-l ia şi pe acesta la bord. Astfel, pe 16 noiembrie 1973 a decolat spre stele în misiunea Skylab 4 şi un cronograf Seiko având automatic. Se spune că acesta ar fi fost primul cronograf automatic care a ajuns în spaţiul cosmic. Ceasul personal al lui Pogue, folosit în misiune, a fost scos la licitaţie în 2008 şi a ajuns să fie adjudecat la suma de 5975 de dolari. Deloc rău pentru un Seiko!

Remarcabil: ceasul a ajuns în spaţiu fără vreo pregătire tehincă sau contractuală deosebită şi a fost apreciat favorabil de către astronautul care l-a folosit.

Anost: eveniment ocazional în cazul mărcii Seiko, din păcate prea puţin promovat.

TAG Heuer

Cosmonuatul John Glenn a folosit un cronometru TAG Heuer în misiunea Mercury din 1962 –  de fapt, replica dată de americani zborului orbital al sovieticului Yuri Gagarin, efectuat în 1961. John Glenn s-a aflat în 1962 la comenzile capsulei Friendship 7, cu care a parcurs de trei ori o orbită circumterestră. Pentru a-şi duce misiunea la bun sfârşit, Glenn a purtat la mână un cronometru TAG Heuer 2915A, pe atunci cel mai performant mecanism din categoria sa. Acesta a fost, de fapt, prima piesă de orologerie elveţiană trimisă în spaţiul cosmic. În prezent, cronometrul original TAG Heuer al lui Glenn poate fi văzut la Air & Space Museum din Washington DC, iar unul similar din punct de vedere tehnic şi al finisării se află expus la muzeul elveţian din La Chaux-des-Fonds.

TAG Heuer a ştiut să exploateze în termeni de imagine realizarea rspectivă. Ca dovadă, a realizat în 2012 cronograful cu temă aniversară TAG Heuer Carrera 1887 Space X. Subliniind dedicaţia având ca subiect misiunea spaţială din 1962, designul acestui cronograf se inspiră puternic din al cronometrului folosit în spaţiu de Glenn.

Remarcabil: realizare care întregeşte convingător colecţia de superlative în cronometrie a mărcii TAG Heuer.

Anost: în misiunea spaţială a fost implicat un cronometru, iar caracterul său funcţional aparte un a permis includerea unui obiect similar în colecţia mărcii.

Timex Data Link

Creşterea numărului de misiuni spaţiale din ultima parte a secolului 20 şi desfăşurarea multora dintre acestea la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale şi/sau al navetelor spaţiale a extins şi caracterul preocupărilor avute în vedere de astronauţi. De asemenea, s-au schimbat multe şi în privinţa condiţiilor de viaţă şi de siguranţă la bordul vehiculelor spaţiale.

În aceste condiţii, unul dintre ceasurile versatile şi cu funcţionalitate extinsă care şi-a făcut loc în misiunile cosmice a fost Timex Ironman Data Link. Încă de la prima vedere, adepţii orologeriei clasice l-ar putea numi “chiftea electronică”, dar asta nu-I poate prejudicia cu nimic virtuţile tehnice. Printre altele, ceasul oferă funcţii de “reminder”, poate stoca texte sau mesaje de câte 30-40 caractere şi le poate afişa pe display în tranşe “scrolabile” de câte 15 caractere, oferă compatibilitate Windows, funcţii de countdown, de cronometru şi altele (în funcţie de versiune).

Cel mai des au fost folosite versiunile Ironman Data Link, dar diversitatea pieselor Timex Data Link ce au trecut prin spaţiu în ultimii 20 de ani este mare!

Remarcabil: un triumf categoric al tehnicii şi funcţionalităţii moderne asupra oricărui formalism de imagine sau abordare clasică. Şi nu un eveniment singular.

Anost: Timex Data Link este ceva pe care poţi să ţi-l cumperi fără mare cheltuială de aproximativ oriunde dacă ţi-ai uitat ceasul acasă.

Zenith El Primero Stratos Flyback Striking 10th

Ceea ce a făcut Felix Baumgartner în duminica de 14 octombrie 2012 poate fi asimilat misiunilor spaţiale cu profil EVA (Extra-Vehicular Activity), numai că austriacul nu s-a mai întros la vehiculul său ca urmare a încheierii misiunii, ci s-a dus “la vale, pe scurtătură”, direct pe Pământ! Saltul său a început în stratosferă, la altitudinea de 39.045 m, când Baumgartner (pe atunci în vârstă de 43 de ani) s-a aruncat în gol de la bordul unei nacelei-capsulă presurizată purtată de un balon. În cursul coborârii, el a atins viteza maximă de 1342,8 km/h (mai bine zis, viteza supersonică de Mach 1,24). Durata totală a coborârii: 9,03 minute.

Marca Zenith a fost cea care i-a furnizat lui Baumgartner cronograful folosit în cursul acestui salt de record. Pentru salt, ceasul a fost legat la mâna dreaptă cu chingă, pe deasupra costumului spaţial. Este vorba despre un prototip al seriei El Primero Stratos Flyback Striking 10^th. Spre deosebire de ceasul obişnuit, cel aflat la mâna lui Baumgartner avea un capac metalic gravat în locul geamului de pe verso. Atât Baumgartner, cât şi ceasul său, au încheiat memorabila misiune a saltului stratosferic cu deplin succes.

Remarcabil: marcă asociată de multă vreme aeronauticii, saltul stratosferic al lui Baumgartner a fost un eveniment incomparabil în domeniu.

Anost: ce ar putea să urmeze, în afara unor ediţii aniversare?