Ceasuri cu complicaţii – Pasiune mecanică

Cu siguranţă domeniul care atrage cele mai multe pasiuni în lumea orologeriei este cel al complicaţiilor. Extrem de variate ca formă şi punere în practică, minunile mecanice au totuşi o definiţie simplă. Orice funcţie suplimentară peste clasicele ore, minute şi secunde.

 

Precizia în măsurare, afişarea datei sau alarma nu mai reprezintă de mult un obstacol tehnic pentru ceasurile digitale sau cele quartz. În plus, cine are nevoie de un calcul al fazelor lunii sau de o hartă stelară complexă la încheietura mâinii? Costurile de producţie sunt mici, mecanismele rezistă mai bine la şocuri iar erorile de măsurare au devenit cu totul neglijabile. Şi totuşi ce anume face din ceasurile mecanice vârful domeniului orologer? Arta din spatele creaţiilor.

 

Tourbillonul
Aflat pe lista celor mai valoroase complicaţii, tourbillonul poate fi considerat un adevărat examen de maturitate al oricărei case orologere „haute horlogerie”. Invenţia brevetată în 1801 de ceasornicarul Abraham Louis Breguet trezeşte astăzi numeroase controverse în jurul necesităţii ei, dar este cu siguranţă un spectacol uimitor pentru pasionaţi. Atunci când a apărut, mecanismul oscilant era gândit pentru a elimina erorile datorate atracţiei gravitaţionale a Pământului. Ceasurile petreceau majoritatea timpului în poziţie verticală, în buzunarul posesorului. La citire şi implicit la scoaterea lor din buzunar, poziţia se schimba brusc, iar forţele de atracţie ale gravitaţiei acţionau diferit atât asupra pieselor în mişcare cât şi asupra uleiurilor folosite pentru lubrifiere. Diferenţele de atracţie dintre poziţia verticală în care axele de rotaţie ale pieselor sunt paralele cu solul şi cea orizontală sunt traduse prin pierderi în acurateţea mecanismelor. Breguet a venit atunci cu soluţia unei colivii rotative care să conţină întregul eşapament al ceasului. Prin rotirea continuă (care durează de obicei un minut) atracţia gravitaţională este adusă la un nivel egal, nemaifiind înregistrate schimbări bruşte. Eroarea de măsurare persistă totuşi, numai că în acest caz este constantă, calculabilă şi deci posibil de înlăturat.De-a lungul timpului, tourbillonul a luat nenumărate forme. În istoria modernă a orologeriei există mecanisme puse în funcţiune de complicaţii duble, triple sau chiar cvadruple. Se găsesc înclinate la diferite unghiuri din motive tehnice, sau chiar dispuse în cuşti rotative. Un spectacol special îl oferă tourbillonul suspendat sau zburător (flying tourbillon în lb. engleză). Acesta este prins de o singură punte în partea de jos, astfel încât dă impresia că pluteşte în interiorul carcasei.Controversa orologeriei moderne porneşte de la apariţia ceasului de mână. Fixat la încheietura purtătorului mecanismul trece acum printr-o multitudine de poziţii. Unii experţi susţin astfel că rolul tourbillonului nu mai este decât unul decorativ, aportul său la acurateţea măsurării fiind unul infim. În acelaşi timp, alţi ceasornicari continuă să trateze complicaţia ca apogeul tehnicii orologere. De unde şi diversitatea incredibilă a mecanismelor tourbillon create de marile case.

 

Complicaţii sonore
Ceasurile cu sonerie sunt o moştenire a ceasornicarelor din secolele trecute, unele modele care bat ora fiind datate chiar în secolul al XIV-lea. În principiu, atunci când se vorbeşte de sunetele emise de ceasurile de mână se iau în considerare trei feluri de mecanisme cu bătaie. Primele sunt cele care anunţă ora şi sfertul de oră în mod automat. Mecanismele cu repetiţie se bazează pe acelaşi principiu, cu singura menţiune că anunţarea este declanşată de purtător prin apăsarea unui buton. De exemplu, pentru anunţarea orei 4 şi 49 de minute vor fi auzite 11 bătăi diferite. Patru dintre ele vor anunţa ora. Va fi apoi indicat sfertul de oră prin auzirea a încă trei lovituri. Pentru cele patru minunte rămase până la minuntul 49 carcasa va vibra încă o dată pentru fiecare minut (45 + 4). Diferenţa dintre cele două tipuri de avertizări sonore este dată de adjectivele folosite pentru a le descrie. Declanşarea automată este întâlnită sub numele de „petite sonnerie”, în timp ce mecanismele care sunt capabile de ambele tipuri de avertizare sunt cunoscute ca „grande sonnerie”.

 

Construirea unui ceas cu alarmă era considerată în Geneva anului 1601 o condiţie imperativă pentru ca un ceasornicar să acceadă în rândurile maeştrilor. Deşi de atunci dimensiunile carcaselor au scăzut considerabil, tehnica a rămas aceeaşi. Folosirea ceasurilor de mână era un fapt comun în 1920, dar abia în 1947 a fost construit şi primul model cu alarmă – americanul Vulcain Cricket. Prin intermediul unei coroane suplimentare utilizatorul poate arma alarma şi potrivi ora la care să se declanşeze. Spre deosebire mecanismele cu repetiţie, un astfel de sunet este produs prin lovirea unei suprafeţe asemănătoare unui gong sau a unui clopoţel.

 

Calendar perpetuu
Deşi nu există decât patru variante pentru ultima zi a lunii, calendarul gregorian a pus ceasornicarilor mari probleme în ceea ce priveşte găsirea unei soluţii de calculare. Spre deosebire de modelele cu funcţie de dată simplă, în care purtătorul trebuie să ajusteze ceasul la terminarea lunii (fie că este vorba de 28, 29 30 sau 31), calendarul perpetuu are un mecanism care îi permite să facă singur calibrarea. Următoarea provocare pentru specialiştii în orologerie a fost în privinţa perioadelor de timp care pot trece fără ca ceasul să aibă nevoie de ajutor.

 

Complicaţii astronomice
Întâlnită de obicei alături de calendarul perpetuu, complicaţia fazele lunii este probabil cea mai comună din seria mecanismelor cu aplicaţii astronomice. Funcţionează alături de mecanismul obişnuit al ceasului şi într-un mod asemănător, singura diferenţă fiind că în loc să fie împărţit în 12 ore, roata indicatoare este divizată în opt faze (luna nouă, primul pătrar, luna plină şi ultimul pătrar + încă patru intermediare). Fazele lunii sunt arătate cu ajutorul unui disc rotitor vizibil printr-o deschidere aflată pe cadran. Marcat cu imaginea a două luni, discul se mişcă cu câte o gradaţie la fiecare 24 de ore. Complicaţia măsoară de fapt luna sinodică, adică perioada dintre în care astrul ceresc trece prin cele patru faze importante – aproximativ 29 zile. Ceasurile obişnuite folosesc o roată zimţată cu 59 de dinţi, în timp ce mecanismul modelelor cu adevărat complicate are nevoie de 135 de gradaţii. Un astfel de mecanism atinge o precizie de măsurare de 29 de zile, 12 ore şi 45 de minute. Totuşi, durata exactă a lunii sinodiale este cu un minut şi 2,8 secunde mai mică. Din acest motiv un astfel de ceas are o eroare de aproape un minut în fiecare lună şi trebuie corectat o dată la 122 de ani şi 44 de zile.

 

Cu adevărat uluitoare sunt modelele care arată pe cadran mişcarea corpurilor cereşti. Companii precum Vacheron Constantin, Patek Philippe sau Van Cleef and Arpels au în portofoliu astfel de modele care nu doar că refac harta cerului, vizibilă dintr-un anumit punct terestru, dar reproduc şi mişcarea în timp real a stelelor şi corpurilor cereşti.

 

Pe lista complicaţiilor astronomice se află şi „ecuaţia timpului”, o funcţie care indică diferenţa dintre timpul solar adevărat şi cel stabilit prin convenţie de om. Diferenţa există datorită orbitei eliptice pe care Pământul o are în jurul Soarelui, dar şi înclinării axei de rotaţie a Terrei. Din acest motiv, pe parcursul unui an sunt doar patru zile în care durata zilei solare coincide cu cea a zilei umane. În restul anului, diferenţa care variază de la 14 minute şi 22 de secunde la 16 minute şi 23 secunde poartă numele ecuaţia timpului.

 

Cronograful
Totul a început în 1720, când britanicul Graham a construit un ceas care putea fi pornit şi oprit cu uşurinţă. Cu o precizie de o şaisprezecime de secundă, mecanismul a rămas în istorie ca strămoşul cronografului modern. Primul mecanism cu adevărat folositor a apărut însă datorită lui Nicolas Rieussec. În 1821, ceasornicarul de origine franceză elaborase un sistem în care trecerea timpului era marcată cu o picătură de cerneală scursă din indicator pe cadran. 90 de ani mai târziu invenţia fusese montată şi pe ceasurile de mână, iar peste încă 80, datorită ceasurilor Swatch, devenise un bun pe care şi-l permitea oricine.
Cronograful este o complicaţie care permite măsurarea timpului scurs de la apăsarea butonului de pornire. Măsoară secundele, minutele şi diferite subdiviziuni ale secundei (zecimi, sutimi şamd.). După terminarea măsurării posesorul apasă din nou butonul pentru a opri contorizarea şi un buton adiţional pentru ca indicatorul să ajungă în poziţia 0. În cazul cronografelor flyback (retour en vol), pornirea, oprirea şi resetarea se făceau printr-un singur buton.

 

O versiune mai greu de realizat a complicaţiei o reprezintă cronografele „split seconds” (. Aceste tipuri de mecanism au două indicatoare controlate separat gândite pentru a măsura timpii intermediari dintre două evenimente. În franceză termenul pentru a desemna astfel de cronografe este „rattrapante”, în timp ce în limba germană se spune „doppelchronograph”.

 

Complicaţii “săritoare” şi retrograde
Mecanismele cu complicaţii săritoare afişează ora într-un mod inedit. În cazul lor, timpul nu mai este arătat cu ajutorul indicatoarelor clasice, ci prin intermediul unor discuri. Atunci când minutul se schimbă, discul sare direct la noua oră, fără o trecere treptată. Modelele sunt variate, iar complicaţia a fost pusă în practică în diferite moduri. Cel mai frecvent ea este întâlnită în cazul afişărilor de dată.
Şi în cazul complicaţiilor retrograde este vorba de modificări la modul de afişare. Dacă de cele mai multe ori ora este arătată prin rotirea limbilor în jurul unui ax, în cazul acestui tip de complicaţie indicatorii sar de la un index la altul doar pe porţiunea unui arc de cerc. În momentul în care acul ajunge la capătul segmentului el este împins înapoi.
Cele două tipuri de complicaţie sunt adeseori întâlnite împreună.

 

Complicaţii inspirate de viaţa de zi cu zi
Împărţirea Pământului în zone cu fusuri orare diferite a avut loc în 1884 în cadrul unei conferinţe internaţionale. Greenwich a fost ales atunci meridianul 0, ora schimbându-se cu fiecare 15o parcurse în longitudine. Primele ceasuri care să indice două ore diferite aveau două mecanisme şi tot atâtea cadrane. Îmbunătăţirile ulterioare aduse ceasurilor au făcut posibilă afişarea a timpului din trei sau patru zone. Există de asemenea modelele GMT care afişează în toate cele 24 zone.
Orice model de ceas, fie el automatic sau cu întoarcere manuală poate funcţiona doar o perioadă limitată de timp fără armarea arcului principal. De aceea a apărut nevoia unui indicator pentru timpul rămas până la consumarea impulsului iniţial. Complicaţia denumită indicator rezerva de putere arată utilizatorului cât mai are până la următoarea întoarcere.

 

Grand complication
Un ceas se poate numi grand complication atunci când, pe lângă ore, minute şi secunde, are cel puţin  încă trei funcţii. Apogeul premium haute horlogerie îl constituie însă mecanismele ultra-complicate. Ceasuri care înglobează sub aceeaşi carcasă atât complicaţii astronomice, tourbillon, cronograf, indicatoare retrograde, rezervă de mers şi altele. Este domeniul în care „se luptă” pentru supremaţie marile case de orologerie. În 1827, Breguet termina ceasul dedicat reginei Marie Antoinette. Era cel mai complex realizat până atunci, conţinând toate complicaţiile cunoscute. Regina nu a mai apucat să se bucure de capodopera ceasornicarului elveţian pentru că în 1789 revoluţionarii au destituit monarhia franceză. De pe listă nu puteau lipsi branduri precum Patek Philippe sau Vacheron Constantin care au deţinut consecutiv titlul de „cel mai complicat ceas”.

Publicat de admin la data de 20 October, 2008 12:00 am

Galerie

Adauga un comentariu

Adresa dvs. de email nu va fi afisat.

  

  


3 × = 27